“Candva, demult, a existat un satuc francez ai carui locuitori credeau in Liniste. Daca ai fi trait aici, ai fi inteles ceea ce se asteapta de la tine. Ti-ai fi stiut locul pe scena vietii. Si daca s-ar fi intamplat sa uiti asta, cineva te-ar fi ajutat sa-ti aduci aminte. In acest satuc, daca ai fi vazut ceva ce n-ar fi trebuit sa vezi, ai fi invatat sa privesti in directia opusa. Iar daca asteptarile ti-ar fi fost dezamagite, ai fi invatat sa nu ceri niciodata mai mult.”
Asa incepe povestea din “Chocolat“, un film despre puterea omului de a face bine, de a darui, de a-i invata si pe ceilalti sa puna suflet.
Dincolo de iubire, omul este dator sa daruiasca din bunatatea sufletului sau si celor din jur, mai ales daca acestia duc o viata anosta, gri, lipsita de bucurii si zambete.
Locul unde se petrece actiunea nu este ales intamplator… el este un exponent al zecilor, sutelor sau chiar miilor de astfel de comunitati, unde gandirea este invechita, iar viata este vazuta ca un mijloc de a sluji convenientele stravechi. Intr-un astfel de loc, venirea unui strain cu alte obiceuri si conceptii despre viata si lume este vazuta ca un factor periculos, de dezechilibru. Mai ales cand acest strain atrage atentia asupra magiei pe care o emana dragostea…
Oamenii se tem cel mai mult de ceea ce nu cunosc, de ceea ce nu inteleg. Pentru unii, dragostea este o necunoscuta; la fel si fericirea. Iar cand acestea provoaca senzatii nebanuite si neintelese, dar extraordinare, firescul lumii in care au fost obisnuiti sa traiasca risca sa dispara. Iar locul acelui “firesc” este luat de ceva mult mai mare si mai important decat o lista de reguli pentru convietuire; ceva care i-a guvernat inca de la inceput, dar fara ca ei sa-si dea seama – dragostea; sub toate formele ei.
